Anxietate, bullying și primele țigări în liceu

Un tipar pe care îl vedem, dar nu-l numim

În aproape orice liceu din România, dacă întrebi profesorii care sunt „elevii fumători”, primesc o listă comună de nume. Dacă întrebi apoi psihologul cine dintre acei elevi are dificultăți emoționale documentate — părinți divorțați dificil, note în scădere fără cauză școlară, absențe repetate motivate medical, incidente de bullying raportate sau nu — suprapunerea este mare. Nu totală, dar mare. Iar când există chestionare anonime cu întrebări despre dispoziție, somn și anxietate, cifra devine indiscutabilă: elevii fumători, ca grup, prezintă niveluri semnificativ mai mari de simptome de anxietate și depresie decât nefumătorii de aceeași vârstă.

Direcția cauzală, contrar mitului „fumatul te relaxează”, funcționează în sens opus. Nicotina crește anxietatea de fond, nu o scade. Ea creează un ciclu: sevraj → disconfort → o țigară „ca să mă calmez” → confort iluzoriu de 20 de minute → sevraj din nou. Corpul învață că țigara e răspunsul la o durere pe care tot ea o produce.

Pentru un adolescent care deja poartă o anxietate socială, un episod recent de umilire în grup, un părinte alcoolic sau un divorț purtat în trafic emoțional pe două fronturi, această iluzie de „reglaj emoțional” prin nicotină e extrem de atractivă. Prima țigară nu vine din curiozitate. Vine din durere. Iar sistemul din jur — școala, familia, prietenii — o citește ca „rebeliune” și răspunde cu sancțiuni. Care nu ating cauza deloc.

Ce spun datele concrete pentru România

Rapoartele Centrului Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog și studiile europene ESPAD arată consistent, pentru elevii români de liceu:

• până la 60% dintre fumătorii zilnici au încercat prima țigară în perioade de stres marcat familial sau școlar
• procentul de elevi cu simptome de anxietate moderată-severă a crescut cu peste 40% între 2018 și 2024
• comorbiditatea „fumat + anxietate + somn deteriorat” apare la peste jumătate dintre fumătorii regulați de liceu
• elevii care raportează bullying în ultimul an au o probabilitate de aproximativ 2,5 ori mai mare de a începe să fumeze în următoarele 12 luni

Aceste cifre schimbă complet abordarea rațională a problemei. Nu poți trata un simptom (fumatul) ignorând cauza (suferința care îl întreține). Nici o campanie „fără fum” nu va reduce fumatul într-un liceu în care 30% dintre elevi trec printr-o formă de suferință emoțională neabordată.

Ce e „auto-medicație” la 15 ani și cum arată în viața reală

„Auto-medicație” e termenul folosit în literatura de specialitate pentru situația în care o persoană folosește o substanță pentru a-și reduce simptome psihologice pe care nu are alte instrumente să le gestioneze. La adolescenți, tabloul clinic tipic:

• Anxietatea socială — un elev fumează înainte să intre în clasă, înainte de a răspunde la tablă, înainte de o petrecere. Nu i se pare „relaxare”, i se pare „e singurul mod în care pot să intru”.
• Depresia mascată — un elev fumează dimineața pentru „a se activa”. Sub aparența de nonșalanță, ascunde un tonus emoțional foarte scăzut, tratat empiric cu stimularea de scurtă durată a nicotinei.
• Trauma recentă — un elev care a trecut prin decesul unui părinte, un accident, o despărțire a părinților sau un abuz. Țigara devine un fel de „loc” în care se retrage — 5 minute în care nu simte nimic.
• Insomnia cronică — pare paradoxal (nicotina e stimulent), dar mulți adolescenți fumează seara ca ritual de „a-și opri gândurile” — fără a realiza că îngreunează adormirea. Vezi și Somnul și fumatul: cum revine odihna după renunțare.

Adultul care vede doar „ține țigara în mână și e obraznic” ratează complet imaginea.

Cum devine bullying-ul o poartă către dependență

Elevii care sunt sau au fost victime ale bullying-ului dezvoltă rapid strategii de „a se face acceptați” — sau invers, de a se retrage. Ambele traiectorii cresc riscul de fumat:

1. Ruta de „intrare în grup” — grupul de elevi care fumează la gard e adesea grupul cu cea mai scăzută barieră de intrare. Nu ceri note, nu ceri sport, nu ceri bani mulți. Ceri o țigară acceptată. Pentru un elev care nu găsește loc în grupurile „aprobate” de școală, e o soluție rapidă la izolarea socială. 2. Ruta de „retragere reglată” — elevul evită pauzele, evită curtea, se refugiază în toaleta din colț, unde fumatul devine ritualul solitar de „nu sunt aici, dar sunt undeva”. E o formă de disociere ușoară, cu o substanță ca ancoră.

În ambele cazuri, sancționarea comportamentului vizibil (fumatul) fără a atinge substratul (izolarea, umilința, absența unui grup sigur) nu funcționează. Elevul găsește un alt loc, o altă marcă, un alt vape. Cauza rămâne intactă.

Ce poate face un profesor sau diriginte concret

1. Observă tiparele, nu incidentele. Un elev care fumează la o petrecere e un incident. Un elev care ia pauze la ore fixe, se izolează, are absențe motivate luni dimineața, primește sancțiuni pentru vaping în toalete și are note în scădere fără cauză academică — e un tipar. Notează-l, nu-l „rezolvi” într-o oră.

2. Fă o singură conversație bine. O întrebare simplă, în privat, între ore: „Am observat că îți e mai greu în ultima vreme. Vreau să înțeleg dacă e ceva ce se întâmplă și cu care aș putea să te ajut să vorbești cu cineva.” Nu întrebi despre fumat. Deschizi o poartă către un adult.

3. Cunoaște resursele și trimite corect. Psihologul școlii, medicul de familie, Stop Fumat 0800 878 673, platforme cu autoevaluare confidențială precum testul Fagerström sau calculatorul de economii — toate sunt puncte de contact fără mult risc pentru elev.

4. Nu confunda „a fi discret” cu „a nu spune nimic”. Există situații în care confidențialitatea are limite legale — risc suicidar, abuz, neglijare gravă. Discută-le cu psihologul școlii înainte să apară cazul.

5. Nu diagnostica. Un profesor nu spune „ai depresie” sau „ai anxietate”. Semnalează, deschide, trimite. Diagnosticul e rolul specialistului.

Ce poate face psihologul școlii

Rolul devine central. Cu 400–800 de elevi pe unitate, e imposibilă terapia individuală extinsă. Ce funcționează:

• Grupuri de 6–8 elevi, o oră/săptămână, 8–10 săptămâni — pe teme concrete: anxietatea la tablă, respirație pentru pofte, refuzul social, gestionarea unei săptămâni „grele acasă”. Rezultatele — și pe fumat, și pe simptome emoționale — sunt superioare atât intervenției individuale rare, cât și ședințelor generice de dirigenție.
• Protocol scurt de evaluare la orice elev semnalat pentru fumat/vaping: scală de anxietate (GAD-7), scală de dispoziție (PHQ-9), câteva întrebări despre somn, bullying, familie. 15 minute o dată, apoi decizie în cunoștință de cauză.
• Trimitere concretă către servicii externe — medic psihiatru pentru copii/adolescenți în cazuri moderate-severe, CJRAE, DGASPC în cazurile care depășesc mandatul școlii.
• Colaborare cu diriginții pe „hartă a clasei” — nu nume, ci tipare — pentru intervenție preventivă.

Ce poate face părintele fără să înrăutățească situația

Reacțiile tipice și de ce eșuează:

• „Nu mai fumezi în casa asta.” — mută fumatul afară, distanțează comunicarea.
• „Îți iau telefonul.” — accelerează izolarea, întărește ideea că adultul e adversar.
• „Te duc la doctor.” — dacă e cu ton punitiv, refuzul e garantat.

Ce funcționează:

• O singură conversație de 20 de minute, seara, fără telefon la masă, cu întrebarea: „Ce s-a schimbat în ultimele luni și îmi scapă?”
• Recunoașterea propriei responsabilități, dacă e cazul: „Știu că a fost greu cu divorțul / cu bunica / cu certurile noastre. Aș vrea să vorbim despre cum îți e ție.”
• O ofertă concretă de sprijin extern, formulată neutru: „M-am gândit că ar putea fi util să vorbești cu cineva din afara familiei. Poți alege tu — psihologa școlii, medicul de familie, altă persoană.”
• Menținerea structurii de bază (ore de somn, mese comune, așteptări școlare rezonabile) — nu ca pedeapsă, ci ca ancore.

Pentru părinții care nu știu cum să înceapă conversația, articolul Cum vorbești cu un adolescent despre fumat oferă structura pas cu pas.

Ce nu spunem niciodată unui adolescent care se auto-medicează

• „Alți copii au probleme mai mari și nu fumează.” — invalidează, închide.
• „E doar o fază.” — trivializează, blochează cererea de ajutor.
• „Uite ce se întâmplă cu tine, ești slab.” — atac de identitate, produce rezistență activă.
• „N-o să înțelegi acum, dar peste 10 ani îmi vei da dreptate.” — irelevant pentru orizontul cognitiv al vârstei.
• „Fumezi ca să faci în ciuda mea?” — face conversația despre adult, nu despre elev.

Fiecare dintre aceste fraze închide o ușă care apoi rămâne închisă luni de zile.

Când problema depășește mandatul școlii

Semne care cer trimitere imediată către medic psihiatru pentru copii/adolescenți sau către serviciile specializate:

• gânduri suicidare exprimate direct sau indirect
• consum combinat cu alcool zilnic sau alte substanțe
• pierderi în greutate accelerate, tulburări alimentare vizibile
• absențe prelungite fără explicație, izolare completă timp de săptămâni
• comportamente autolezionare
• suspiciune de abuz în familie

În aceste cazuri, „campania anti-fumat” trece în plan secund. Prioritatea e siguranța și accesul la un specialist.

Ce se schimbă când legăm cele două discuții

Într-un liceu care tratează fumatul ca simptom și nu ca defect de caracter, se schimbă câteva lucruri concrete:

• crește semnificativ numărul de elevi care intră singuri în consiliere
• scade fumatul, dar și absențele nemotivate, incidentele de bullying raportate și conflictele majore de disciplină
• părinții încep să caute ei sfat, nu doar să fie chemați la comisii
• profesorii încep să se simtă parte a unui sistem, nu spectatori ai unor probleme „prea mari”

E o schimbare culturală, nu una legislativă. Se construiește lent, într-un an-doi. Dar odată construită, rezistă. Iar generațiile care ies din acea școală poartă o cultură emoțională diferită, care se vede la ei acasă, la locul de muncă, în noile familii.

Concluzia pentru cei care lucrează cu adolescenți

Când vezi o țigară aprinsă la 15 ani, nu vezi „un elev care sfidează regula”. Vezi, în majoritatea cazurilor, un elev care a găsit o soluție proastă la o durere reală. Rolul școlii nu e să confiste țigara. E să facă vizibilă durerea și să pună la dispoziție o soluție mai bună. Iar cheia întregii construcții e psihologul școlar, susținut de diriginți antrenați să observe tipare și de părinți dispuși să asculte fără să sancționeze automat.

Pentru continuare aplicată: Vaping în școală: ce nu vezi în puful cu aromă, Elevii conduc campania anti-fumat în școală: model în 8 săptămâni și Cum creezi un mediu fără fum în școală.